,,De la mine pînă la tine sînt doar frunze “

,,Dă șansa fiecărei zile să fie cea mai frumoasă din viața ta.”

Mark Twain

Viața unui om se măsoară într-o circulație a timpului , așa știm cu toții , așa ne-au învățat . Însă nimeni nu știe cum și cine ar fi timpul . Ce trebuie să facem exact în fiecare dimineață , și dacă ne trezim în locul potrivit . Astfel pierdem zile , ani pînă ne decidem orizontul . Suntem supuși să ascultăm melodia mută a vieții , și de aici apar motivele fiecăruia , nu vrem pentru că . Suntem vinovați oameni pentru oameni , oameni pentru fiare , oameni pentru un pămînt .În primul plan am fi trebuit să zidim sufletul și cu principiile lui care le-ar spune , noi evităm să îl ascultăm , întoarcem oglinda și uităm să ne privim pînă în profunzimea sufletului nostru . Uităm de noi . Suntem în goană pentru viață , pentru timp . Ne separăm țări de țări , case de case , și oameni de oameni . Cînd stăm în ultima instanță cu sufletul , auzim spre ce tinde el și credem că el ne cere imposibilul , însă în adevărată față , el ne cere atît de puțin . Dacă ne-am învăța să trecem peste orgoliu  , să privim cu ochii larg deschiși , si șă  înțelegem de fapt că ceea ce spune sufletul este exact ceea ce noi căutăm întreaga viață . Niciodată nu ar trebui să spunem  atunci cînd iubim că este imposibil să fim împreună , dacă a-ți crescut iubirea atunci imposibilul nu există . Nu există nici un traseu  în care să spunem că de la mine pînă la tine există rău sau nici un bine . Trebuie să recunoaștem că suntem fricoși de noi înșine , evitînd de fapt ceea ce într-adevăr simțim . Da , tu ești fricos omule dacă ți-ai ratat șansa vieții .

De la mine până la tine , nui nici un rău doar numai iubire .

De la mine până la lume , numai fiare fără nume ,

De la mine până acasă , numai vreme frumoasă .

De la mine până la suflet , numai melodie mută .

Exact ceea ce confirmă bătrînii care nu sunt ascultați , și ceea ce infirmă tinerii .

( Prea puțină viață pentru a o pierde , prea puțin timp pentru a nu simți iubirea și prea mult chin pentru a regreta ceea nu ai făcut . )

   Sîntem sufletele care trăiesc din iubire , sîntem respirațiile iubirii în care ne completăm frumusețea .Culegem din privire , din parfumul lor și din finețea nourilor vii.Fericirea noastră înfrumusețează respirația naturii , daca ea trăiește atunci traim si noi.Nu putem deschide ochii și să ne declarăm fericiți și cu armonia de a trai.Căci trăim pentru iubire chiar și atunci cînd nu dorim sa facem asta , chiar și atunci cînd credem că nu iubim.Orice dimineață își îndeplinește sensul doar atunci cînd ne trezim sub praful unei leneșe ființe cu ochii deschiși și închiși , înțelegînd că noi trăim pentru că iubim și suntem iubiți . Ne trezim cu roua dimineții de iubire , care ne curăță sufletul de supărări , de ură și neîncredere . Suntem vii atunci cînd simțim în colțul ochilor lacrime curate și adevărate , iar sub talpă suntem mîngîiați de roua care ne aduce liniște și frumusețe. Nu cere mult viața , nu cere decît să iubim .

Dragostea te ajută să deschizi poarta înțelegerii lucrurilor , a oamenilor , a lumii , a propriilor sentimente . Dar și-n lumină poate fi întuneric , precum și-n tristețe poate fi bucurie . O bucurie te poate înalța , dar și te poate înfrînge.

 Adevărata iubire e cea care-ți dăruiește aripi . Atunci cînd iubirea iți răpește orice sentiment de respirație ,devii mărginit de timp, de suflet și de orice problemă fundamentală a  acestei vieți .  Trăiești cu o frică înfiorătoare că ceea ce-ai cîștigat atît de greu s-ar putea să o pierzi ușor . Și rămîi doar cu singurătatea , soră bună cu tristețea , singurătatea în care licărește  totuși o speranță, care te face să te simți nemuritor în sentimente.

Toamna este anotimpul perfect pentru a lega cromatica frunzelor cu iubirea . De a culege petalele trandafirilor loviți de brumă și de a simți aroma crizantemelor albe cît mai aproape de suflet asemeni unei plapume de liniște .

  Cînd vîntul organiză o răscoală printre frunze , cînd zîmbetul cerului era mai strălucitor ca niciodată , cînd inima era apăsată de vibrații puternice , în parcul părăsit de lume , dar înconjurat de copaci care-și revărsau podoaba în oglinda formată de frunze , cineva încercă să-și absoarbă singurătatea .Petalele de aer tomnatic formau o respirație pură și neliniștită.  De la celălalt colț al străzii cineva , încercînd să-și stingă focul din inimă , auzi atunci domol, domol cîteva șopote de vioară .Simți că acestea redau o tristețe profundă. Pe o bancă împodobită de lacrimi și dezamăgire stătea ,,ea’’cea care îngîna tristețea ,trădarea ,dragostea , timpul , viața cu cîteva acorduri de vioară . Cu pași grăbiți, dar care parcă durau o veșnicie, se îndrepta tînarul către locul de unde veneau sunetele .

  Acesta le și combinase deja cu tristețea din  inima lui și ele începură să devină pastile de mîngîiere . Își ridică ochii spre cer și se ruga să scape de furtuna de nefericire ce-l lovi .  Ochii îi erau prăfuiți de timp , inima înecată  în lacrimi , sufletu-l îi părea mort , își mai ridica de ici –colo corpul lipsit de energie . Zilele pentru el  durau ani de zile , și toate acestea că trăise , cum trăiesc alții o iubire adevărată , o furtună iscată din senin  pe o mare liniștită cu valuri uriașe care au trecut peretele de liniște din suflet , cînd totul era atît de bine si magnific.

  Tînăra domniță cu o frunte luminoasă dar cu niște ochi profund înghețați de lacrimi , cu o inimă rece precum într-o peșteră , cu un chip mototolit ,rămas ca după o furtună de iubire ,în cîteva cîntări de vioară își mîngîia tristețea .Aceasta o salva de la o moarte artificială .

 Inima îi deveni într-o clipită melancolică și el grăbi ușor pasul către tînără , cînd vîntul îl lovi puternic cu un val de frunze cromatice ca într-o furtună de nisip și-l aruncă definitiv la pămînt . Atunci , ochii  i s-au închis pe dată și acesta a rămas înmărmurit pe pămîntul rece .

Tînăra văzînd că este ignorată de lume și de timp își luă deznădăjduită instrumentul și urmă drumul croit de lună , cu pași de dezamăgire se îndreptă spre casă .              Lumina puternică a lunii îi dezlipi pleoapele  și un vînt rece îi clăti fața acestuia și-l sculă de la pămînt . Cu nerăbdare se îndrepta către bancă , ajunse acolo și văzu locul gol și rece , însă observă cum frunzele din fața băncii au fost călcate iar pe ele s-au strecurat cîteva lacrimi .

Dezamăgit , însă simțea că în inimă îi luase foc ceva , cu pașii melcului  se întorcea spre casă .

A doua zi din nou , pîndi locul rece din parc pînă ce auzi din nou aceleași sunete firave ,însă se opri să le asculte din umbra unui copac  , se temu că dacă se va porni, va fi doborît din  nou de valul de frunze uriașe și-o va pierde pentru totdeauna . Așa , au trecut săptămîni de-a rîndul , săptămîni care pentru el erau o speranță , însă pentru ea o risipă de timp , pentru a-și usca  rănile .

  O ascultă întotdeauna de la distanță , dar de fiecare dată cînd părăsea banca , acesta alerga și-i picta pe frunze poeme de dragoste și le așeza cu grijă la marginea băncii . Însă , aceasta fiind atît de dezmărginită de lume , nu le observă decît ca pe niște biete frunze care s-au scuturat de batrînețe .

 Într-o seară , după ce-și terminase sonetul , își strîngea cu ochii în lacrimi , vioara , cînd un vînt puternic îi răsturna grămada de frunze pe geantă . Ea le luă cu grijă și tot așezîndu-le jos , ostenită , observă cum luna îi apăsă cu lumină spre mijlocul frunzei . Și ca printr-o șoaptă , inima i se umplu de scînteie , începu a căuta în morman frunze asemenea , găsi apoi o mulțime de frunze pe care le combină încet , ajutată și de lună și de însuși speranțele clădite în sine în cîteva firimituri de secunde și desluși poemul .

  Atunci , în acele clipe parcă îi crescură aripi , continua să zboare în universul propriu . El vazînd-o vindecată , a început să-și muște buzele, să-și  roadă pumnii , pentru că-și dorea atît de mult să-i vorbească , să o strîngă în brațe , parcă se cunoșteau de o viață întreagă , însă nu putea , avea totuși o frică ce-l apăsa .

Ea , îl tot striga , însă degeaba , se auzea doar ecoul vocii sale fericite .

Ca printr-o minune  , luna își mișcă lumina către copacul unde stătea ascuns tînărul. Ea, îl observă , el, auzind prin scîrțîit de frunze că spre el vin pași , înfruntă toți pereții de frică și ieși .

Și-au deschis inimile așa cum ar deshide ochii dimineața la răsăritul de soare , atunci a fost lăsat în urmă orice fior de gheață , orice vorbă ce-i legă de trecut.

Luna, le oglindea privirile , iar dragostea lor prindea aripi de înălțare . Și-au atins brațele și s-au ținut strîns de mîini , formînd un circuit al iubirii în infinit .

La început  , erau două ființe dezmărginite de lume , mai apoi au devenit păsări dezmărginite de lume . S-au vindecat unul pe altul , stînd spate la spate și croindu-și sentimente de la distanță . Între cele două suflete s-au scurs picături de cuvinte iar cuvintul ,,te iubesc “ a devenit anafora zilnică .

  Aici iubirea e ca o floare de mac în mijlocul unui lan de grîu .

Şi dacă nu am iubi ? Şi dacă nu am iubi , oare am putea trăi ?

Noi dacă nu am fi iubit , am fi murit demult . Omul trăieşte o săptămînă fără mîncare dar fără iubire trăieşte o viaţă murind , moare o viaţă .